Daca as fi fost piranda, as fi trait intr-o cas-achestie cum sunt cele le care le veti vedea. As fi avut de vreo trei ori greutatea pe care o am acum, as fi alergat dupa vreo trei puradei, gravida fiind cu cel de-al partulea. Asta in cel mai bun caz, daca nu as fi avut un barbat prea futacios. As fi avut un bulibasa burtos si mustacios care mi-ar fi vorbit cu “manca-tz-ash, fah!”. As fi avut ghirlande cu banuti la gat si as fi fost de vreo… multe ori mai bogata decat sunt acum. Adica as fi fost bogata
Am ajuns aici gratiei bunavointei lui Andrei, ca altfel nu as fi auzit prea devreme de satul asta. Filmarea e rudimentara, telefon-style, dar gasiti alte filmulete pe youtube. Asta daca vreti mai mult. Sa vedeti, desigur
Zilele astea am facut ceva restructurari in lista de prieteni.
M-am vazut cu o prietena dupa muuuult timp, dar nimic nu s-a schimbat. Parca nu ne mai vazusem de ieri. Si m-am bucurat. Relatii care se pastreaza si pentru care merita sa pariezi.
In alte cazuri, insa, am avut surprize. Oameni care suna cand au chef sa vorbeasca cu cineva, sau cand tre sa mearga nu-stiu-unde si n-ar merge singuri, oameni care m-au ajutat si pe care am incercat sa ii ajut, oameni de care candva am fost extrem de foarte apropiata. Si de care am devenit… nu stiu, nici macar apropiata. Ciudat cum se schimba oamenii si, odata cu ei, parerile noastre despre ei. Ciudat cum cineva iti povesteste despre nu stiu ce bostanarie, dar nu te intreaba atat de banalul “ce mai faci?”. Ciudat mod de a da la o parte. Ciudati oameni care, poate, cand o sa scape de “atentiile” venite din alte parti o sa isi aduca aminte de serile amuzante, de cinele luate impreuna sau de plimbarile aiurea. Oameni pe care nu merita sa pariezi, desi ai fi facut-o candva fara sa te gandesti.
Chestiile de genul asta imi provoaca greata. Sunt ca loviturile alea care vin din partea persoanelor de la care nu te astepti. Ca vorbele alea pe care ti le arunca o persoana pe care o respectai si care credeai ca te respecta.
Oricum, se poate sa am si eu probleme de perceptie, nu zic nu. Acum, ca ma gandesc si compar, e clar ca prietenul e cel despre care esti convins ca o sa fie mult timp langa tine (ca sa nu folosesc cuvantul ala despre care ziceam intr-un post anterior ca nu ar trebui sa existe ), care te suna sa vada daca mai esti la munca si vine sa te “pescuiasca” pentru a merge la o bere, sau la un film, sau la o poveste. Sau care te sms-uieste doar ca sa vada “what’s up”. Care se auto-invita la tine, inarmat cu pensule si diluant, sa nu te lase cumva singur la vopsitul usilor (treaba grea, necesita atentie si multe povesti contra plictiselii). Care se lauda in stanga si-n dreapta cu realizarile tale, de parca ar fi ale lui. Hai ca iubitii vin si trec, who cares, amicii au rol pentru o scurta perioada de timp, dar prietenii… Ei bine, prietenii…
Cum ziceam, lista mea de prieteni e restructurata Sa bem pentru asta! Mai ales eu. Cheers!
Lupta mare, mon cher, vineri nopate. La mine acasa.
Dar sa o iau cu inceputul. Se facea ca era vineri spre sambata noaptea. Vreo 00:30. La 02:30 trebuia sa fiu in picioare, sa iau drumul catre mare. Si fiindca era deja foarte tarziu, eu eram foarte obosita si mai ramanea foarte putin timp de dodo, m-am pus serios in miscare si am devenit lejer o mica vijelie. Asa, ca in desene. Bagaj facut, creme de toate felurie si marimile puse la loc de cinste, doua costume de baie, just in case (urma sa stau doar o zi) si multe obiecte zburand in urma mea, pe unde trecea uraganul de mine.
Toate bune, toate aranjate pana cand… Eu, in bucatarie, trista ca mai am nici doua ore de dormit, dau sa ma intorc hotarata in camera sa ma pun la -vorba vine- somn. Ei bine, atunci s-a intamplat. Porcul ala de scaun din bucatarie a avut ceva extrem de personal cu mine. In sensul ca mi-a iesit in cale. Iar cum eu aveam viteza luminii, impactul dintre piciorul meu care a intalnit asa-zisul picior al scaunului a fost dramatic. Pentru mine, desigur, scaunul nu a dat vreun semn de durere. I-am umplut figiderul scaunului de toata carnea posibila si imposibila, existenta pe pamant sau in spatiu, si m-am tarat in chinuri pana la pat. Nu mai puteam calca, se-ntelege.
L-a 02:30 m-am trezit oarecum fresh, pacat ca nu mai puteam merge. Nici la mare, nici in general. Asa ca m-am uitat la bagaj, m-am strambat catre bucatarie (clar scaunul nu m-a vazut) si m-am bagat resemnata in pat. Dimineata, degetul meu (de la piciorul drept) avea deja personalitate. Adica era rosu-vinetiu, iar eu ma schimonoseam si incercam sa calc ba pe calcai, ba pe partea inferioara a piciorului drept.
Greu, mon cher. Si atunci am hotarat: merg la spital. Daca mi-am rupt degetul? Mii de ipoteze in capul meu, as fi vrut eventual un ghips care sa isi faca efectul intr-o saptamana, adica pana urmeaza sa plec in concediu. Pana sa ies pe usa, mi-a luat de trei ori timpul obisnuit. Adica vreo trei ore. Asta fiindca am dat telefoane in stanga si-n dreapta prezentanad dramatica situatie in care ma aflam si cerand pareri – ce-i de facut? Spital scria pe mine, asa ca m-am conformat.
Am mers la Coltea, cu inima cat un purice. Nu-mi plac spitalele, sa ne-ntelegem. Dar la Coltea mi-a placut. Chiar am zis ca o sa mai merg, daca va ma i fi nevoie. Ma asteptam sa gasesc niste medici sictiriti care sa se prapadeasca de ras la vazul degetului meu. Dar nu a fost asa. De cum am intrat un chirurg m-a intrebat cu ce ma poate ajuta. Mi-au luat vreo 30 de secunde ca sa ma dezmeticesc si sa-i spun omului care-i faza. M-a trimis la camera de garda. Acolo- o asistenta si o doamna doctor care chiar mi-au dat importanta! Eram fericita deja. M-au trimis sa imi fac poza la picior, iar doctora de acolo a fost, again, o surpriza placuta. Mi-a facut doua poze, mi-a zis sa stau relaxata intre ele, sa nu cumva sa ma chinui pe masa pe care stateam, m-a ajutat sa ma dau jos -chit ca situatia mea nu era chiar atat de tragica- si a mers la specialist sa “citeasca” rezultatul de pe poze. Deja mi-a zis ca nu vede sa fie ceva rupt, si parca nici nu ma mai durea asa de tare. Am asteptat nici cinci minute pe holul spitalului si cand a venit doamna cu pozele, primul lucru pe care mi l-a zis a fost: “Imi cer scuze ca v-am facut sa asteptati atata.” Eu deja ma adunam de pe scaun, eram prelinsa pe-acolo. Mi-a spus ca sunt ok, am mai mers inca o data in camera de garda, unde am fost avertizata ca o sa dureze ceva durerea, dar ca nu e asa grav. Mi-am luat retea si am plecat fericita.
Cuvantul asta, “forever” (ca vorba aia, ne anglicizam treptat si il folosim tot mai des) mi se pare tare periculos. Adica mi se pare genul de cuvant pe care nu ar trebui sa il folosim niciodata. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, nici “niciodata” nu ar trebui sa folosim.
In fine, sa ma intorc la “forever”, sau la romanescul “pentru totdeauna”. Asta e un cuvant utopic. Il zici acum, crezi, tu chiar crezi ca vorbesti serios in momentul respectiv si bam! in cateva luni, sau ani, sau chiar mai putin, nici nu iti mai aduci aminte ca l-ai rostit. Sau ca era ceva care te inspira sa zici “pentru totdeauna”. Sau ca, pe moment, ti-a produs o stare de fericire, care credeai ca o sa dureze pentru totdeauna. Nu te-ai putut abtine si l-ai zis. Sau te-ai bucurat cand l-ai auzit. Si pe urma… Ei bine, pe urma…
Cuvantul asta e cel mai mincinos din cate exista. Daca iti vine vroedata sa il rostesti, mai bine te musti de limba si bei un pahar de apa. Si toata lumea fericita.
Nici nu mai stiu cati ani aveam cand am ascultat prima oara MJ.
Nu mai stiu cand l-am descoperit, cand luam casetele si le ascultam, cuminte, bolborosind ce intelegeam eu din piesele lui. Oricum, era pe vremea cand inca nu stiam sa vorbesc corect romaneste.
Intre timp, am cam uitat de Michael. Daca cuvantul “a uita” ar putea fi alaturat numelui lui. Am uitat la modul ca nu mai ascultam constant. Oricum, doar daca ma izolam in munti (vb lui Becali, cel care -hohoho- s-a comparat cu MJ, spunand ca in Romania, el e mai vanat decat megastarul -hohoho, din nou-) as fi putut rata stirile legate de el. Am uitat fiindca mi s-a parut ca a decazut in urma scandalurilor in care a fost implicat. Ba pastile, ba operatii estetice, ba copii, ba bla bla bla. Urma parca acelasi drum pe care il vazusem la alte mari vedete si nu m-a mai pasionat. Mai fredonam cate un refren, cand si cand, dar cam atat.
De o saptamana si ceva insa l-am redescoperit -ca probabil o gramada de alti oameni- pe MJ. Am cautat clipuri, documentare, am citit, m-am interesat, m-am implicat. Asa se intampla mereu, scenariul, si in cazul celor care raman, e acelasi: artistul moare, plebea il redescopera, il plange, il ridica si mai mult in slavi. Ma enerveaza chestia asta.
Mi-am dat seama cat de chinuit a fost omul asta, in copilarie. Sau ma rog, la varsta aia, fiindca ceea ce a trait el numai copilarie nu se putea numi. Batut, trantit de pereti, lipsit de jocurile dupa care tanjea atata de mult. Michael era, si la 50 de ani, un copil. A incercat cu disperare sa recupereze perioada aceea pe care a pierdut-o fara voia lui, dar numai el stie daca Peter Pan, caruselul si casele din copaci i-au dat inapoi ceea ce dorea.
Am mai vazut ca MJ se simtea bine pe scena. Ca iubea aplauzele, ca voia urale, strigate, scandari. Ca a trait in adevaratul sens al cuvantului. Ca e istorie, ca a fost istorie, ca va fi istorie. Ca altul ca el nu o sa mai fie, ca era un geniu, ca dansa cum nimeni nu o sa mai danseze, ca a cantat cum multi au incercat, dar numai lui i-a iesit. Am vazut ca incercat sa lupe cu flori impotriva armelor, sa lupte prin muzica, sa doneze bani organizatiilor de caritate, sa ajute copiii, sa… sa… sa…
Acum, vad ca toata lumea e fan. Toti il plang, toti si-au scos de la naftalina tricourile sau posterele. Lumea fibrileaza, altii se sinucid, unii declara cum MJ le-a influentat adolescenta, viata, existenta. Fiecare traieste mortea lui Michael Jackson in propriul mod.
Eu urmaresc in continuare documentare si clipuri, dar parca nu imi vine sa cred ce s-a intamplat. Oricum, as putea sa mai scriu inca enshpe mii de cuvinte in postul asta, nu cred ca are rost. Zici “MJ” si deja ai in cap o vijelie de cuvinte… Ieri am vazut “Living with Michael Jackson” (da, stiu un documentar hulit, dar eu am incercat sa vad partea buna a tot ceea ce a fost prezentat acolo) si daca nu l-ai vazut, ai aici prima parte a filmului, asa, de pofta Restul cauti tu…
Rest in peace, Michael… Sau have fun cu 2Pac, Kurt Kobain, Elvis si Marilyn…
