Am casutza mea…

Sunt propitara! Sau cum voi plati eu rate pana la 53 de ani… sau din peripetiile obtinerii unui credit imobiliar.

Fiindca da, nimic nu e simplu. Nici macar atunci cand vrei sa dai bani altora. Nu ca ai vrea, ci fiindca nu ai de ales.

Asadar, am ales sa fac o tranzactie importanta acum, in plina criza financiara. De fapt, cand am inceput eu procedura, pe la sfarsitul lui august, adica, despre criza se vorbea aproape numai in America. Era departe de noi, pana cand, brusc, subit si dintr-odata… u know… Dar nu despre criza vorbeam.

Am ales sa fac un imprumut, sa cumpar, fiindca initial voiam sa inchiriez o garsoniera. 300-450 euro, cam atat as fi dat, in timp ce rata la banca ar fi putin sub 300 de euro in primul an. Si stii povestea: casa ta, faci ce vrei, dai bani pentru tine, nu pentru altii.

So, am inceput sa caut anunturi pe internet si prin ziare. Mi-am ales zonele care ma interesau, si am inceput sa sun. Desigur, niciun proprietar, doar anunturi prin agentii. Si, desigur, multe anunturi false. Cam asta e si era politica lor: dadeau un anunt care sunau bine, iar cand vobeai cu cei de la agentie iti luau datele ca sa te aiba in baza de date. Si incepeau: dar ce va intereseaza, ce pret, in ce zona, cum sa fie, ce etaj… dar asa nu avem, vreti asa? Conteaza sa aiba incalzire sau gaze (!!!. A, nu, mai ales ca vine iarna… stam cu butelia si ne cumparam semineu…) In fine… au inceput vizionarile, ofertele nesimtite pentru niste garsoniere vai mama lor, “lasari” de pret sensibile, gen 300 de euro (!!) si muuuulte pretentii.

Dap, nu e usor sa cauti, iar de gasit nu mai vorbesc. Eu am fost norocoasa, in doua saptamani am gasit ceva, insa stiu oameni care au cautat si un an pana sa gaseasca ceea ce isi doreau. Oricum, eu a trebuit sa ma misc repede, fiindca se apropia data cand intrau in vigoare noile reglementari BNR.

Cu banca, alta bataie de cap. Cam la doua zile mi se cereau alte acte. Ceva nu a fost bine, fitzuica asta trebuie completata, mai adu-mi nu stiu ce copie a nu stiu carei foi din nu stiu care contract de munca, semnat acum nu stiu cat timp de nu stiu cine. Si tot asa, cam o luna. Dupa ce in sfarsit i-am multumit pe cei de la banca, am primit si numarul unui evaluator. Evaluatorii, ocupati nevoie mare, ca deh, se apropia 1 octombrie si reglemantarile bateau la usa. A trebuit sa joc teatru si sa ma arat lovita de soarta (ceea ce, daca stau sa ma gandesc oarecum, eram), cand evaluatorul mi-a zis ca nu imi poate da actele decat pe 30 septembrie (asta insemna ca imprumutul nu putea fi aprobat pana pe 1 octombrie, si ca dosarul urma sa fie reevaluat conform noilor conditii). Trist. Am vrut sa il mituiesc, sa ii dau ceva bani in plus, dar nu a acceptat (!). L-am mai rugat, i-am mai explicat, am insistat. Dupa doua ore imi spune ca primesc dosarul de evaluare in doua zile, dar tre sa platesc cu 100 de lei in plus. Perfect, imi ziceam!

Buuuun… duc dosarul la banca, toate bune si frumoase, primesc numarul notarului (caruia i-am dat aproape 60 de milioane!! pentru cateva parafe) ca sa ma programez la semnarea finala. Totul merge excelent, pana cand primesc un telefon de la vanzatorii garsonierei care imi zic ca nu putem semna cand am stabilit fiindca “persoanele competente” (zic asta fiindca asa mi-au fost prezentate, drept foarte competente. Cum mama naibii, nu stiu, Adica stiu… multa naivitate si o tona de prostie) de la banca de la care ei luasera imprumut (la randul lor, ei se muta intr-un apartament mai mare) le-au descoperit, dupa o luna si jumatate de la contractarea imprumutului, ca au un card de credit descoperit. In consecinta, nu puteau sa le aprobe dosarul pana nu plateau banii care lipseau din cont. Deci intervine nesiguranta… “daca nu ne mai dau imprumut?” “nu semnam pana nu primim ok-ul pe dosar, pana nu vine dosarul la banca”. FUCK! deja nici eu nu mai eram sigura de nimic, desi ei ma asigurau ca o sa fie bine. Asa ca incep sa ma uit dupa alte locuinte.

Lucrurile se complicau din cauza extrasului de carte funciara care a fost emis, si care expira cam cand trebuia noi sa semnam, iar ca sa se emita unul noi mai trebuia sa stam cateva zile si pe urma sa depunem din nou cererea. Ceea ce ar fi insemnat inca vreo doua saptamani de asteptare.

Din nou, mi-am pus talentul in functiune, am exercitat presiuni si am semnat, in cele din urma. Am un dosar cat casa plin cu acte peste acte, ipoteci, asigurare de viata (doamne, cat de sinistru a fost sa citesc ce s-ar intampla in caz ca decedez) si alte acte nesimtite ale caror clauze nu poti sa le schimbi. Doar sa le accepti.

Si cand eram eu fericita si facem planuri, ma suna vanzatorii garsonierei: “Stii, cei in apartamentul carora ne mutam nu mai pot pleca pe 1 noiembrie, pleaca pe 5. Vii si stai cu noi 5 zile”. Jbang! Ca one big happy family! Ei fiind deja trei, mai lipseam eu, sa dorm cu ei trei in casa. Eu, cu tona mea de bagaje. Si poate mai luam si vreo doi prieteni, asa, la pachet. Sa nu vin singura.

E impresionant sa vezi cum gandesc unii si cum cred ca e normal ceva ce tie ti se pare total aberant si iesit din comun. Desigur, nu am acceptat asa ceva. Din fericire, ca-n povesti, totul a fost o neintelegere.

Asta inseamna ca pe 1 noiembrie ma mut. Nu mai am bani de mobila and stuff, dar eu sunt happy Toate la timpul lor )

Oricum, partea cu banca e mare maaare bataie de cap. Cum ziceam, nimic cu e asa simplu precum pare. Mai ales cand tre sa dai aproape 2000 de euro agentiei imobiliare (cam atat am dat eu). Dap… c’est la vie. DA, dar am casa mea! Ceea ce va doresc si voua