Fidel au ba?

In urma unei discutii purtate cu o buna prietena, care tocmai a aflat ca iubitul ei are pe altcineva, am stat si m-am tot gandit de ce oamenii inseala. O, daaaa, stiu ca exista oameni si oameni, motive si motive, tentatii, ispite si alte alea. Stiu ca unii inseala fiindca nu pot altfel, sau fiindca sunt nefericiti, sau vor sa incerce ceva nou, sa vada cum e bla bla bla. Nu cred ca unul dintre motivele de mai sus e o scuza.

Daca stam sa despicam firul in patru, eu cred cam asa (si o sa incerc sa imi pun ordine in ganduri, ca sa fiu cat de cat coerenta): in primul rand, cei care inseala sunt extrem de egoisti si de lasi. Asta fiindca nu vor sa riste. Adica ok, nu iti merge bine, gasesti pe altcineva, incepi sa te indragostesti sau ce naiba incepi sa faci – pui punct relatiei “oficiale”. Cred ca asta ar fi normal. Daaar aproape nimeni nu face asa. De ce? Fiindca e vorba de un risc. “Daca mi se pare?”, “Daca nu o sa fie bine, in final?”. Asa ca individul, el sau ea, alege sa mearga pe ambele variante, pana e prins sau pana se decide. Si cumpara, de sarbatori, cadouri si nebunei de acasa, si amantei (ca sa nu zic curvei), tine contabilitate in doua parti cat de bine se pricepe. Pana ii merge, toate bune. Dup-aia incep chinul, plansetele, scuzele, telefoanele, hainele aruncate si tot tacamul.

Mi s-ar parea oarecum de scuzat (zic oarecum) omul caruia nu ii e bine acasa. Dar in cazul asta, ar putea sa isi faca bagajul si sa plece, sa se linisteasca, sa se regasesasca sau ce mai vrea el/ea sa faca. Stiu, exista situatii mai complicate, tocmai de-asta am zis “oarecum” de scuzat.

In weekend am revazut “Closer” si culmea, tocmai despre asta e, in mare, vorba: despre relatii si despre alegerile pe care le facem in viata. Uneori gresite, alteori bune. Oricum ar fi, sunt ale noastre si e important ca, la un moment-dat, am ales asa fiindca am simtit intr-un anume mod. Si cred ca ar trebui sa invatam sa ne asumam asta. Si mai cred ca, asa cum zicea si personajul Alice in filmul pe care l-am amintit mai sus, exista mereu un moment caruia poti – sau nu- sa ii rezisti atunci cand intalnesti pe altcineva. (Alice catre Dan: “There’s a moment, there’s always a moment. «I can do this, I can give into this, or I can resist it», and I don’t know when your moment was, but I bet there was one”.)

Cred ca noi, oamenii, nu prea suntem obisnuiti cu ideea de fidelitate. Din pacate.

Publicitate stradala?

Cred ca e imposibil sa trecem pe strada fara sa observam bannerele sau afisele cu diverse reclame, campanii, anunturi si alte alea. Mie mi-au atras cateva atentia in ultimele saptamani, si pana m-am trezit sa scriu postul au si disparut din unele locuri. Dar intentia si ideea conteaza, asa ca nu ma pot abtine sa nu comentez.

Prima care m-a dat pe spate a fost campania de la Dedeman. Aia prin care dragostea (si diversele ei forme) e asociata cu produse care se gasesc in respectivul lant de magazine. Si incep cu prima:

Asta mi s-a prut cretina rau. Cea mai cretina. “In dragoste e nevoie de doi. Si de un birou Jazz”. Acum biroul asta mi se pare subred rau si pe cuvant daca imi inspira ceva. Intelegeam subtilitatea mesajului daca suna: “In dragoste e nevoei de doi, si de un pat solid” (chit ca nu-i musai, dar sa zicem, ca sa fim oarecum in grafic). Sau, si mai bine, nu as fi avut dubii daca ar fi zis: “In dragoste e nevoei de doi. Si de o vila in Pipera” sau “de un Maybach sau Porshce”. Da’ de un bioru Jazz? Ce Doamne sa fac cu el? Ca scrisorile nu se mai poarta si nici desktopurile nu mai prea sunt la moda.

Oricum, din acelasi ciclu, urmeaza:

Intre timp, le-au schimbat pe astea si au aparut altele, gen: “In tainele indragostitilor, nici masina de gaurit X nu patrunde” si inca vreo cateva, nu le mai tzin minte… Nu de alta, dar mi-a stat mintea-n loc cand le-am citit. Nu stiu, mie mi se par cretine.

Nu tot asa sta treaba cu o campanie impotriva cancerului la san. A fost initiata de Fundatia Renasterea si  gandita de McCann Erickson. Mie mi-a placut, mi s-a parut de impact. Am fost insa neplacut surprinsa sa vad ca unii/unele au considerat misogina aceasta reclama si au ajuns la concluzia ca s-ar adresa numai femeilor cu bust generos. Mie mi se pare o chestie care vine dintr-o mare frustrare. Cred ca mesajul a fost cu totul altul, dar asa suntem noi, tre sa rastalmacim si sa intoarcem totul pe toate partile posibile si imposibile, ca sa dea cu minus. And that’s a must. Ba mai mult, aflu si ca Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse intre Barbati si Femei au cerut Fundatiei Renasterea sa retraga de pe piata afisele respective, pe motiv ca au generat un stereotip sexist la adresa femeilor. Ma rog, poate sunt eu prea open-minded. In caz ca nu ai vazut afisele, iata-le:

Alegeri personale.

Imbatranirea imi da dureri de cap si imi face riduri premature. Din cand in cand. Asta, si alte jjj de ganduri care zburda prin capul meu mic, dar incapator.

Am avut o relevatie cand, cautand aiurea-n tramvai dupa bilete de avion prin te miri ce orase europene in care as vrea sa imi beau cafeaua, am vazut ceva interesant. Categoriile de belete existente. Si anume: pentru copii, pentru tineri (pana in 24 de ani), pentru adulti si mai departe nici nu conteaza. De fapt, faza cu tanar-adult nu prea mi-a placut.

Nu mi-a placut deoarece, conform impartirii alora de pe site, eu acum sunt inca “tanara”. Dar ma indrept vertiginos spre categoria “adult”. Si asta suna intr-un fel.

Am stat stramb, am judecat drept si m-am gandit ca nu mai e vreme de pierdut, timpul trece, guvernantii se schimba, facturile cresc etc. Trebuie, deci, sa iau masuri drastice pentru a ma mentine forever young. Prin “masuri drastice” ma refer la chestii de bun-simt pe care trebuia sa le fac cu mai mult timp in urma, dar pe care le tot amanam. Am constatat ca, fara sa imi dau seama, am inceput sa renunt incet-incet la o parte din chestiile care imi faceau rau. Sau care nu imi faceau tocmai bine. Intra aici mancare, job, prieteni, relatii de toate felurile, nimicuri de all-day-everyday. Si am mai hotarat sa nu mai bag in seama oamenii care nu merita, in schimb, sa ma vad mai des cu cei cu care rad mai des. And it feels damn good. Cred ca deja intineresc putin cate putin, oricat de cretin ar suna Desigur, voi face si sport la modul serios si organizat, ca asa e reteta.

Si ca sa imi fac viata si mai frumoasa, investesc in mine si in mica-mi casutza, ca sa fie treaba treaba. In plus, m-am facut un pic mai rea si am decis sa nu mai inghit mitocaniile din juru-mi. Nici cu o luna in urma nu inghiteam, dar acum sunt si mai apriga. Cum vad, cum taxez. Si am vazut ca e bine.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa

Noi te ajutam sa te lasi de fumat. Mai tarziu!

Fumatul - singura placere?

Povestea asta e a unei prietene fumatoare, care a recunoscut ca are o problema. Si a zis asa: “vreau sa ma las de fumat. Sun la aia care au campania antifumat, cu Raduleasca pe afise.”

Bravo, zic. Imi place despre tine. Pune mana si suna!

Era luni.

Si pune fata mana si suna, si toate i-au cam dat cu minus si cu maaari virgule, pana acum. Oricum, ma miram eu ca face cineva ceva de dragul de a-i ajuta pe altii, dar mi-am alungat repede gandul asta si mi-am zis ca-s naspa. Nu tre sa gandesc asa.

Buuun, cum ziceam, pune fata mana si suna la tel verde (0800878673). Si nu raspunde nimeni, ba mai mult, o voce suava ii zice ca numarul este inexistent. Am mai vazut niste posturi in care bloggerii scriau aceeasi chestie si imi imaginam deja ca e o mare pacaleala. Dar am sunat eu, iar doamna de la Bucuresti care mi-a raspuns mi-a zis ca numarul afisat e valabil doar in reteaua Romtelecom, nu merge sa suni de pe mobil sau din alta retea. Din pacate, eu nu am retinut noul numar, asa ca nu am cum sa il notez.

A sunat prietena mea la noul numar, iar doamna de la Bucuresti ii da numarul filialei de la Cluj. Fericita foc fata, ca vorba aia, era pusa pe treaba, voia sa se lase de fumat. Si suna la Cluj, unde clar, nu raspunde nimeni. Si mai suna, si mai suna. Nimic.

Marti, suna din nou. Cineva raspunde si ii spune ca toti cei de la birou sunt plecati intr-o delegatie. Toooti.

Astazi a sunat din nou la Cluj. I s-a spus ca programul dureaza trei luni, daaar ca putea sa isi faca programare la consulatie doar pe 28 octombrie. Numai atunci erau intervale de timp libere. Deci mai mult de o luna de asteptare, pentru o persoana care are probleme. Nu stiu daca sa ma bucur ca sunt atatea persoane care vor sa renunte la fumat, sau sa ma intristez ca pentru inca o luna, ea sigur o sa mai fumeze.

Deoarece campania era finantata de Ministerul Sanatatii Publice, prietena mea a pus mana si a sunat la MSP. Dupa vreo doua incercari, i-a raspuns cineva si au pasat-o de la stanga la dreapta si tot asa, pana cand, la un moment dat, nu i-a mai raspuns nimeni. I s-a zis sa mai incerce.

A mai incercat prietena inca o data sa sune la Bucuresti, la coordonatoarea campaniei, sau ce o fi tanti aia care i-a raspuns prima data, sa i se planga ca nu se poatea sa ceva, ca e inadmisibil, ca omu’ are o problema si campania e facuta de ochii lumii. Tanti i-a raspuns si a fost la fel de draguta ca si luni (pe bune). Prietena mea s-a mai inmuiat. I-a zis doamna ca isi cere scuze pentru dificultatile de comnicare dintre medic si paciet, dar ca biroul  din Cluj-Napoca e foarte solicitat, deoarece acopera patru judete. Si a rugat-o sa aiba rabdare. Acum, vorba ei, Bucurestiul e acolo cand suna, Clujul si MSP nu. Desi degeaba.

Inarmata cu rabdare si cu speranta ca pana intr-o luna, dorinta de a-si face un bine nu o va parasi, prietena mea si-a facut programare pe 28 octombrie. Pana atunci, spera ca din octombrie va reusi sa renunte la tigara de dupa. Si dinainte. Si din timpul…

Obsesii… probleme… cutremure

Pana sa vin in Bucuresti eram safe. Linistita. Greu s-ar fi putut produce un cutremur in Ardeal. Si oricum, claaar nu ar fi fost la fel de mare ca unul care s-a fi produs in Vrancea si ar fi putut afecta Bucurestiul.

Recunosc, am o problema extrem de foarte mare legata de cutremure. Si culmea, de cand am venit in Bucuresti, am prins cateva. L-am simtit pe ala din octombrie 2004. Norocul meu a fost ca stateam in camin, la parter. Invatam pentru ceva test pe care urma sa il dau a doua zi. Am stat cumintica pana a trecut. Colegii de camera, care dormeau, s-au trezit si au stat si ei, si mai cumintei, pe marginea patului, asteptand sa se termine. A doua zi am auzit ca situatia a fost cam trista, si cam grava.

Asta a fost primul. Au urmat cel din aprilie 2009, care m-a prins schimband pamantul florilor din casa, pe cel din august l-am simtit pe plaja, si nu are rost sa spun cat de teama mi-a fost sa sun in Bucuresti, fiindca nu stiam, in secunda doi, unde s-a produs cutremurul, cat de mare a fost, si, desigur, daca blocul in care locuiesc mai exista sau nu. Mi s-au infimrat temerile, totul era ok.

Bun… acum sa va povestesc despre obsesiile legate de treaba asta. Cand am plecat din camin, as fi preferat sa inchiriez un apartament intr-un bloc de patru etaje. Am inchiriat unul intr-un bloc de zece, la etajul cinci. Dupa ce am renuntat la chirie, am cautat sa imi cumpar un apartement. Am specificat clar celor de la agentii ca nu vreau nimic mai sus de etajul cinci sau nimic mai sus de etajul rezultat din numarul de etaje dintr-un bloc impartit la doi. Imi spusese o prietena ca mama ei i-a zis infelul uramtor: la cutremur, blocul se rupe de la jumatate. Clar, ca buna-ziua, mai sus de jumate, nu ma duc. Adica daca era de 8, mai sus de patru nu aveam de discuta. Daca era de 10, mai sus de cinci, cum ziceam, nu m-as fi dus nici sa fie unul care se curata singur, precum pisicile. Nu de alta, dar imi imaginam cum vine cutremurul si eu pic de pe balcon, sau pic la vecini in casa, sau faze de-astea de desene horror. Pana la urma, am luat ceva intr-un bloc de patru etaje, la etajul unu, deci sunt tare linistita. Aproape.

Zic aproape fiindca mi se intampla sa mi se miste masa, cand mananc. Si dau stop, nu mai respir, asteptand sa vad daca e cutremur sau nu. La fel si cand stau in pat. Te miri cum ma misc si, dintr-odata, am impresia ca e cutremur. Si tot asa si tot asa. La munca se misca monitorul pe masa. Chiar in acest moment. Dar aici stau linistita. Sunt la parter, iar cladirii cred ca ii trebuie un cutremur serios tare sa se miste putzin. Asa ca, opt-noua ore pe zi, aproape ca stau fara stres.

Acum stiu ca pastile anti-teama-de-cutremur nu exista, deci scapare pentru mine clar nu e. Nu-mi ramane decat sa ma opresc din cand in cand, cand mi se clatina lumea interioara, si sa verific daca e sau nu cutremur. Nu stiu de ce ma cutremur asa des…