Istoria mea amoroasa de pana la 10 ani

Vechile pasiuni nu mor niciodata. Raman undeva, intr-un colt ascuns al mintii si iti aduci aminte de ele cand ti-e lumea mai draga, oftezi si iti zic: “Aaaaah, pe asta il iubeam cand aveam 7 ani. Ce vremuri…” Chiar ca, ce vremuri! Vremurile alea cand suspinam dupa personaje din povesti, desene animate sau vedete. Trebuie sa recunoasc ca, pana sa ma uit in juru-mi, am avut ceva pasiuni arzatoare pentru astfel de personaje.

Primul de care imi aduc aminte avea o voce usor ragusita. Eu – vreo 5-6 ani. Maxim. Dar il ascultam cum canta si era ceva in muzica lui care ma facea sa ma rotesc, sa ma prind cu mainile de volanasele rochitei si sa fac ceea ce eu ziceam ca se numeste a dansa. Priveam absorbita videoclipul ala cu multe masini, iar mama zicea ca am o pasiune pentru barbatii cu barba. Desigur, de vina era domul cu pricina. Si cand i-a zis asta unui prieten de-al lor care avea barba, am rosit pe loc si m-am smiorcait. Acum, sa fim seriosi, nu orice barbos e Chris Rea, nu?

Urmatorul de care imi aduc aminte era un personaj nu tocmai pozitiv. Nu stiu ce m-a atras pe mine la el, cert este ca mi se parea tare chipes omul asta cu masca pe fata. Era personaj de desene animate si actiona la comanda unui creier scarbos. Sau ce era ala… eu asa am ramas cu ideea Cred ca mi-a placut ca era dur, misterios si il vedeam puternic. Se lupta cu Testoasele Ninja si era…

Trebuie sa recunoastem ca era impunator. Sau nu?

Bine, fara masca nu mai era asa dragut. Imi amintesc ca l-am vazut intr-un episod si am fost tare trista. Shredder asta nu era frumusel deloc, no tuff guy la orizont, ba din contra, arata ca un soldat necioplit. Si atunci, in frageda pruncie, am fost, pentru prima oara, dezamagita. Desigur, cand m-am facut mare n-am invatat nimic din asta, dar e alta poveste aici. So, iata-l, din nou si fara masca, pe cel care a starnit pasiuni in sufletul meu de copil.

Musiu Shredder fara masca. Dezamagire totala!

Urmatorul pe lista e tot un cantaret.

Acum stau si ma gandesc ca, totusi, nu cred ca prima aspectul fizic in momentul in care imi tresalta inima si simteam fluturasi. Cred ca pornea de la muzica, de la vocea cantaretului si cam atat. Da’ mi-era suficient sa ma faca sa ma opresc din orice activitate, sa dau muzica tare si sa ma postez, cu gura cascata, in fata televizorului.
Aveam vreo 9 ani, de data asta, si cand ii auzeam piesa ma afundam cu fata in perna, ceream sa nu fie deranjata si sufeream in tacere. Din dragoste, sa ne-ntelegem. Poate era parul ce parea usor neglijent, batut de vant, sau pasiunea pe care o vedeam cand canta, poate era vocea sau privirea lui. Habar n-am. Cert este ca traiam intens melodia asta. Se termina piesa, ma ridicam si eu, frumos, imi aranjam parul si-mi vedeam de papusi. Sau de lectii. Viata mea revenea la normal, dupa ce, pentru cateva minute, eram parasutata intr-o alta lume. Imi amintesc  ca, intr-o zi, faceam teme cu o colega, am auzit piesa si m-am afundat in perna. Nu mi-a inteles suferinta, ba din contra, s-a cam speriat. Deh, unele lucruri nu pot fi explicate…

Cred ca mai era inca un personaj de desene animate pentru care aveam o oaresce slabiciune. Nu cred ca era prea mare, fiindca nu imi amintesc prea multe in legatura cu emotiile pe care mi le starnea cand ma uitam la serial. Oricum, cand ne jucam Sailor Moon, eu eram.. Sailor Moon si cred ca de-asta era musai sa-l plac pe Milord.
Sau poate visam si eu la de-astea: ) (:P)

Emotionant, nu? Pentru un copil de 10 ani, sa ne-ntelegem!

Eh, dupa toate astea, cred ca as putea spune ca am fost cat de cat constanta in cei 4-5 ani de tinerete. Cat de cat…

1 mai (ne)muncitoresc

Mă gândeam să personalizez (și mai mult) blogul și să povestesc, prin imagini, cum mi-am petrecut eu 1 mai. Eu, și alte câteva persoane… So…

S-a întamplat undeva în Otopeni Land, pământ de basm, cu personaje de poveste...

Noi am sărit peste partea cu zmei și lupte, am trecut direct la ospățul cel mare.

Zâna Cristina, pe jumatate băgată în dulapul modern, însoțită de uristoarele cele bune

În vremuri străvechi, luptele se duceau cu paloșul... Acum, oamenii sunt mai expresivi și se războiesc în alte moduri...

Mâncare decadentă și salate eco au fost pregătite pentru zânii și zânele invitati la ospăț (mulțumim Doamnei Olga, cavalerului Ionuț și... Biancăi )

Totul s-a desfășuat sub privirile unui balaur fioros: Fifi...

... pe care zâna Valentina-Cosânzeana a reușit să îl îmblânzească.

Într-un moment de revoltă, Valentina-Cosânzeana, care voia sa destabilizeze liniștea ce domnea peste regat, a luat atitudine și a smuls stindardul arborat pe castel...

Eram pe punctul de a ne răzvrăti, când ne-a fost aruncată momeala... (clar o uneltire mișelească)

Masă decadentă reloaded...

După ce a străbătut munţi şi văi, Mihai-Făt-Frumos ni s-a alăturat şi el. Păcat că doamna Olga a decretat: porţile regatului se vor închide, zburaţi, zâni și zâne, către palatele voastre din aglomeratul ținut al Bucureștiului.

Pour les connaisserus: și totuși, e liniște în Otopnei (land)…

Despre pompe funebre si gandire romaneasca

Oarecum interesat, am inceput sa caut azi detalii legate de legea privind cimitirele si serviciile funerare (inca proiect de lege – 529/2009). Stiu, pare spooky, dar si mai spooky mi se pare ceea ce se intampla in Romania la astfel de evenimente.

In primul rand, ma omoara cu zile pompele funebre. Chestiile alea asezate unde ti-e lumea mai draga, langa cofetarii, florarii, patiserii si care isi scot marfa in plina strada. Asa, sa ne impiedicam de ea, cu mic, cu mare. Sa nu scape niciunul. Ce naiba, toti ajungem acolo, sa ne obisnuim din timp cu ideea! Sa dam, toata ziua, ochii cu sicrie, cruci, coroane de flori si altele cate or mai fi. Sa treci fericit, cu capu-n nori, gandindu-te la vacanta de peste cateva zile, si sa te-mpiedici, la propriu, de chestii de-astea mortuare. In plina strada, in plina zi. Mai ceva ca-n Buffy, spaima vampirilor. Macar acolo se intampla noaptea, era oarecum predictibil si stiai de la bun inceput cu ce ai de-a face.

Mi se pare inadmisibil, sincer. Pe mine ma deranjeaza si ma deprima. Si stiu ca nu sunt singura. Mai stiu ca nici copiii nu ar trebui sa dea nas in nas cu cate un coparseu scos pe trotuar. Sau sa isi loveasca mingea cu care se joaca de capacul unuia dintre sicriele insirate, precum florile, pe marginea drumului. Nu mi se pare normal si cred ca e, inca o data, o davada a stadiului de civilizatie (not) in care se afla societatea romaeasca.

Citeam si ce au scris unii jurnalisti legat de normele pe care ni le impune Uniunea in ceea ce priveste inmormatarile. Mare triste ca trebuie sa ne ducem mortii la morga si ca nu ii mai pastram trei zile in sufragerie, cu capul catre rasarit, cu nu stiu ce materiale atranand de ei sau lumanari puse te miri cum, ca sa alunge nu stiu ce spirite care bla bla bla. Traditii, ok, dar cum rame cu psihicul si cu igiena? Ce imagine o sa ii ramana unui copil de 7-8 ani care, sa zicem, isi vede bunicul intr-un coparseu, in sufrageria casei? (ca acolo se pune, de obicei) Mai doarme el in camera aia? Mai sta acolo fara teama? Nu o sa isi aduca, oare, mereu aminte, de imaginea pe care a vazut-o cand era copil?

Tanti Floare e insa suparata rau ca nu isi mai poate jeli barbatul in casa. Ca nu mai poate veni popa in bloc, sa tina slujbe in fiecare zi (sa stea si vecinilor mancarea-n gat) si ca nu isi mai poate stivui capacul coparseului in fata usii apartamentului sau a casei. Ca nu o sa mai poata sa il care la cimitir cu Dacia papuc sau cu camionul, sa il vada toata lumea. Si trecatorii, si cei care stau la semafor, si fraierii care mananca o inghetzata si se afla, intamplator, in drumul convoilui. Nasol tare. Nu stiu cum am mai putea trai fara.

Sunt multe, dar ma opresc aici, fiindca ma enervez pe masura ce scriu. Stam rau, gandim prost si nu cred ca o sa ne revenim prea curand. Dar stiu ca sunt cativa care vor sa faca treaba, iar eu le-am pus gand rau astora cu pompe funebre. Nu ma las pana nu le bag coparseiele in magazine, care sa mai aiba, pe deasupra, si geamuri fumurii. Sa nu vaz nimic inauntru. Parol ca nu ma las!

Fidel au ba?

In urma unei discutii purtate cu o buna prietena, care tocmai a aflat ca iubitul ei are pe altcineva, am stat si m-am tot gandit de ce oamenii inseala. O, daaaa, stiu ca exista oameni si oameni, motive si motive, tentatii, ispite si alte alea. Stiu ca unii inseala fiindca nu pot altfel, sau fiindca sunt nefericiti, sau vor sa incerce ceva nou, sa vada cum e bla bla bla. Nu cred ca unul dintre motivele de mai sus e o scuza.

Daca stam sa despicam firul in patru, eu cred cam asa (si o sa incerc sa imi pun ordine in ganduri, ca sa fiu cat de cat coerenta): in primul rand, cei care inseala sunt extrem de egoisti si de lasi. Asta fiindca nu vor sa riste. Adica ok, nu iti merge bine, gasesti pe altcineva, incepi sa te indragostesti sau ce naiba incepi sa faci – pui punct relatiei “oficiale”. Cred ca asta ar fi normal. Daaar aproape nimeni nu face asa. De ce? Fiindca e vorba de un risc. “Daca mi se pare?”, “Daca nu o sa fie bine, in final?”. Asa ca individul, el sau ea, alege sa mearga pe ambele variante, pana e prins sau pana se decide. Si cumpara, de sarbatori, cadouri si nebunei de acasa, si amantei (ca sa nu zic curvei), tine contabilitate in doua parti cat de bine se pricepe. Pana ii merge, toate bune. Dup-aia incep chinul, plansetele, scuzele, telefoanele, hainele aruncate si tot tacamul.

Mi s-ar parea oarecum de scuzat (zic oarecum) omul caruia nu ii e bine acasa. Dar in cazul asta, ar putea sa isi faca bagajul si sa plece, sa se linisteasca, sa se regasesasca sau ce mai vrea el/ea sa faca. Stiu, exista situatii mai complicate, tocmai de-asta am zis “oarecum” de scuzat.

In weekend am revazut “Closer” si culmea, tocmai despre asta e, in mare, vorba: despre relatii si despre alegerile pe care le facem in viata. Uneori gresite, alteori bune. Oricum ar fi, sunt ale noastre si e important ca, la un moment-dat, am ales asa fiindca am simtit intr-un anume mod. Si cred ca ar trebui sa invatam sa ne asumam asta. Si mai cred ca, asa cum zicea si personajul Alice in filmul pe care l-am amintit mai sus, exista mereu un moment caruia poti – sau nu- sa ii rezisti atunci cand intalnesti pe altcineva. (Alice catre Dan: “There’s a moment, there’s always a moment. «I can do this, I can give into this, or I can resist it», and I don’t know when your moment was, but I bet there was one”.)

Cred ca noi, oamenii, nu prea suntem obisnuiti cu ideea de fidelitate. Din pacate.

Publicitate stradala?

Cred ca e imposibil sa trecem pe strada fara sa observam bannerele sau afisele cu diverse reclame, campanii, anunturi si alte alea. Mie mi-au atras cateva atentia in ultimele saptamani, si pana m-am trezit sa scriu postul au si disparut din unele locuri. Dar intentia si ideea conteaza, asa ca nu ma pot abtine sa nu comentez.

Prima care m-a dat pe spate a fost campania de la Dedeman. Aia prin care dragostea (si diversele ei forme) e asociata cu produse care se gasesc in respectivul lant de magazine. Si incep cu prima:

Asta mi s-a prut cretina rau. Cea mai cretina. “In dragoste e nevoie de doi. Si de un birou Jazz”. Acum biroul asta mi se pare subred rau si pe cuvant daca imi inspira ceva. Intelegeam subtilitatea mesajului daca suna: “In dragoste e nevoei de doi, si de un pat solid” (chit ca nu-i musai, dar sa zicem, ca sa fim oarecum in grafic). Sau, si mai bine, nu as fi avut dubii daca ar fi zis: “In dragoste e nevoei de doi. Si de o vila in Pipera” sau “de un Maybach sau Porshce”. Da’ de un bioru Jazz? Ce Doamne sa fac cu el? Ca scrisorile nu se mai poarta si nici desktopurile nu mai prea sunt la moda.

Oricum, din acelasi ciclu, urmeaza:

Intre timp, le-au schimbat pe astea si au aparut altele, gen: “In tainele indragostitilor, nici masina de gaurit X nu patrunde” si inca vreo cateva, nu le mai tzin minte… Nu de alta, dar mi-a stat mintea-n loc cand le-am citit. Nu stiu, mie mi se par cretine.

Nu tot asa sta treaba cu o campanie impotriva cancerului la san. A fost initiata de Fundatia Renasterea si  gandita de McCann Erickson. Mie mi-a placut, mi s-a parut de impact. Am fost insa neplacut surprinsa sa vad ca unii/unele au considerat misogina aceasta reclama si au ajuns la concluzia ca s-ar adresa numai femeilor cu bust generos. Mie mi se pare o chestie care vine dintr-o mare frustrare. Cred ca mesajul a fost cu totul altul, dar asa suntem noi, tre sa rastalmacim si sa intoarcem totul pe toate partile posibile si imposibile, ca sa dea cu minus. And that’s a must. Ba mai mult, aflu si ca Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse intre Barbati si Femei au cerut Fundatiei Renasterea sa retraga de pe piata afisele respective, pe motiv ca au generat un stereotip sexist la adresa femeilor. Ma rog, poate sunt eu prea open-minded. In caz ca nu ai vazut afisele, iata-le: